CUVANT LA DUMINICA a 3-a DIN POSTUL MARE (a Sf. Cruci)


Zis-a Domnul catre iudei:
„Cine dintre voi Ma vadeste pre Mine pentru pacat ?”
(In. 8, 46)

Constiinta noastra ne pâraste pe noi.

Dumnezeu a pus în sufletul nostru un judecator neobosit si priveghetor necontenit - constiinta. Intr-adevar printre oameni nu este nici un judecator care sa fie asa de treaz, precum constiinta noastra. Dintre judecatorii omenesti, unii se mituiesc, altii se câstiga prin maguliri, altii se intimideaza prin frica, si înca multe altele îi împiedica de la judecata cea dreapta, însa tribunalul constiintei nu se biruieste prin toate acestea, ci poti sa magulesti, sa dai daruri, sa ameninti sau sa faci orice, aceasta judecatorie pururea va rosti hotarârea cea dreapta, chiar si asupra gândurilor tale celor pacatoase. Si tocmai cel ce a savârsit pacatul se osândeste pe sine, chiar când nu-1 parasesc altii. Si aceasta nu se întâmpla o data sau de doua ori, ci foarte adeseori, în toata viata.

De ar fi trecut oricât de mult timp, constiinta niciodata nu uita cele petrecute, atât în timpul când se savârseste pacatul, cât si înainte si dupa savârsirea lui, se ridica asupra noastra ca un pârâs complet, iara mai cu seama dupa ispravirea pacatului, în timpul savârsirii pacatului, suntem beti si nu bagam seama la constiinta asa de bine, dar dupa ce pacatul s-a savârsit si s-a ispravit, iar pofta s-a împacat, atunci vine boldul cel amarnic al caintei. Aici se întâmpla cu totul împotriva celor ce zice Sfânta Scriptura despre femeile nascatoare, înainte de nastere patimesc dureri multe si nesuferite, iara dupa ce au nascut, ele simt usurare si durerile trec (In. 16, 21). La pacat, dimpotriva. Câta vreme purtam în noi vointa cea pacatoasa, ne bucuram si suntem veseli, iar dupa ce am nascut în lume copilul cel rau, adica pacatul, atunci cunoastem urâciunea lui, atunci simtim durerile, atunci patim chinuri mai mari decât femeile ce se afla în durerile nasterii.

De aceea va îndemn, paziti-va chiar de la început, sa nu zamisliti în voi o pofta rea; iara daca am zamislit-o atunci sa înabusim în noi samânta cea rea. Daca însa si la aceasta am fost lenesi, atunci, îndata ce pacatul s-a aratat în fapta, sa-1 omoram prin marturisire si lacrimi si prin paza asupra noastra însine. Caci nimic nu este pentru pacat asa de omorâtor ca pâra asupra noastra însine si osândirea de noi însine, unita cu pocainta si cu lacrimile. De aceea osândeste pacatul tau, si te vei libera de o grea povara.

Dupa ce un parinte a pedepsit de multe ori pe fiul sau, dar cunoaste ca acela ramâne neîndreptat, atunci el public se leapada de dânsul, îl goneste din casa sa si-1 desparte de familie. Dar constiinta nu urmeaza asa. Dupa ce a grait o data, si de doua ori, si de trei ori, si de zece mii de ori, fara ca tu s-o fi ascultat, ea totusi vorbeste din nou si nu înceteaza pâna la rasuflarea cea mai de pe urma. Acasa, pe ulita, la masa, la târg, pe cale, ba adeseori si în visuri, pune înaintea ochilor nostri icoanele pacatelor noastre.

Si socoteste întelepciunea lui Dumnezeu ! Constiinta n-are trebuinta sa ne pârasca necontenit, caci noi n-am putea purta povara cand ea ar vorbi contra noastra neîncetat. Dar Dumnezeu n-a facut constiinta asa de slaba, încât sa slabeasca dupa întâia si a doua amintire. Daca ea în toate zilele si în toate ceasurile ne-ar chinui cu boldul sau, noi am fi înabusiti de descurajare. Daca din contra, dupa întâia sau a doua amintire ar înceta cu pâra sa, foarte putin folos ne-ar aduce. De aceea Dumnezeu a rânduit asa, ca sa ne mustre constiinta de multe ori si cu sârguinta, dar totusi nu neîncetat; de multe ori, pentru ca sa nu cadem în usuratatea mintii, ci pâna la moarte sa ramânem treji; nu neîncetat si fara ragaz, ca sa nu ne descurajam, ci câteodata sa ne linistim, sa ne mângâiem si sa putem iarasi rasufla. Pe cât de pierzator si aducator de grosolana nesimtire ar fi daca pacatele nu ne-ar pricinui nici o durere, tot asa de vatamator ar fi daca ar trebui ca noi sa suferim aceasta munca de-a pururea si peste masura. Caci covârsirea necazului poate lipsi pe om de minte, coplesindu-i sufletul si facându-1 incapabil de orice bine. De aceea constiinta ne mustra numai din timp în timp, caci ea este destul de aspra, chinuindu-1 pe pacatos mai cumplit decât stramutarea.

Pe lânga aceasta, constiinta se desteapta si striga cu multa putere asupra noastra, nu numai când noi însine pacatuim, ci si când vedem pe altii pacatuind. Când desfrânatul, tâlharul s. a., macar ca nu se pâraste pe sine, dar aude pâra asupra altora care au savârsit aceleasi pacate, se crede pe sine însusi pedepsit, caci imputând altuia pacatele sale, iarasi se înfatiseaza cu vioiciune si aceluia aducându-i aminte pacatele sale proprii. Acela se pâraste, iar acesta, care a savârsit aceleasi pacate, nepârât de nimeni simte durerile pedepsei.

Dar tot asa se întâmpla si cu faptele cele marite. Când altii se lauda si se încununeaza, se bucura toti cei ce au facut aceleasi fapte nobile, ca si cum lauda aceea i-ar privi pe dânsii.

Deci cine poate fi mai nenorocit decât pacatosul care se doboara singur pe sine, când altii se parase? Dimpotriva, cine poate fi mai norocit, decât cel îmbunatatit care se poate bucura împreuna si atunci când altii se lauda, caci lauda altora îi aduce aminte de faptele sale cele marite. Aceasta este cu adevarat o întocmire care marturiseste întelepciunea cea dumnezeiasca, cu adevarat un semn al proniei lui Dumnezeu! Mustrarea constiintei, iubitilor, este o ancora sfânta a sufletului, care nu ne lasa sa ne cufundam cu totul în cursa pacatului. Caci nu numai când savârsim pacatul, ci adeseori multi ani dupa aceea, constiinta iarasi ne aminteste nelegiuirile noastre cele vechi.

Asa s-a întâmplat feciorilor lui Iacov. Când Iosif a zis catre dânsii: „Lasati pe unul dintre voi aici, si aduceti pe fratele vostru, iara daca nu, veti muri”. Ce ziceau ei atunci între dânsii ? „Noi suntem vinovati pentru fratele nostru, ca nu ne-a fost mila, când se ruga de noi” (Fac. 42, 16-21). Asadar, iata, dupa cât de multa vreme ei iarasi si-au adus aminte de pacatul acela. Ei spusera tatalui lor: „O fiara salbatica a mâncat pe Iosif” (Fac. 37, 33), si acum, când Iosif era de fata si-i asculta, se înfatiseaza pacatul lor. Ce poate fi mai minunat decât acesta ? Aici vedem noi o judecata fara jeluire, o aparare fara pâra, o dovedire fara martori, fiindca faptuitorii singuri s-au pârât, iar cele facute în taina le-au vadit la lumina. Cine i-a convins, cine i-a silit sa atinga iarasi ceea ce savârsisera de un timp atât de îndelungat ? Nu este oare limpede ca constiinta acest judecator nemituit si neamagit de-a pururea, zguduia sufletele lor, umplându-si inimile lor de neliniste ? Asa ni se întâmpla si noua adeseori cu pacatele noastre cele de mai înainte. Când suntem în nenorocire, iarasi ne aducem aminte de vechile noastre calcari de lege.

Pâna aici am vazut ca constiinta este judecatorul cel mai nemituit si neobosit; sa cumpanim acum în scurt adevarul: constiinta buna este cea mai mare mângâiere în nenorocire.

Pentru ce ne temem noi de moarte ? Pentru ca nu avem o constiinta buna. Daca noi am avea aceasta, nu ne-ar înspaimânta nici moartea, nici foametea, nici pierderea averii, nici orice alta. Caci pe cei îmbunatatiti nu-i poate vatama nimic din toate acestea, nici nu le poate rapi norocirea lor cea launtrica.

Cine se nutreste cu nadejdile cele mai marite, nimic nu-l poate întrista.

Sau cine poate face ceva care sa poata nelinisti pe un asemenea om nobil? Presupuneri ca cineva îi rapeste averea. Dar el are o comoara în cer! Cineva îl izgoneste din patrie. Dar el are patria sa în cer ! Poate ca cineva îl fereca cu lanturi. Dar el are o constiinta libera, si nu baga în seama închisoarea cea din afara ! însa poate ca cineva ucide trupul lui. Totusi el iarasi va învia.

Precum cel ce se lupta cu umbra si bate aerul nu poate rani pe nimeni, asa si cel ce se lupta impotriva celui drept, se lupta numai cu umbra, cheltuieste zadarnic puterea sa, si nu poate sa aduca aceluia nici o lovire.

Daca poti tu sa-mi asiguri dobândirea cerului, atunci poti sa ma omori astazi, si eu înca îti voi multumi pentru aceasta, ca tu asa de repede m-ai pus în stapânirea acelor bunuri marite. Dar, va raspunde cineva, tocmai de aceea suntem noi îngrijiti de moarte, caci din pricina multimii pacatelor noastre, avem putina nadejde la împaratia cerului. Daca este asa atunci înceteaza a te tângui împotriva mortii, tânguieste-te mai vârtos asupra pacatelor tale, spre a te curati de dansele. Grozavia mortii, asadar, nu este însasi moartea, ci constiinta cea rea; caci constiinta cea buna ridica chiar mortii groaza ei. Si asa este si cu orice nenorocire.

In sfârsit, sa gândim ce dragoste mare ne-a aratat Dumnezeu prin aceea ca ne-a dat constiinta! Fiindca el cândva are sa ne traga la raspundere pentru pacatele noastre, de aceea a pus în inima noastra acest judecator nemituit, pentru ca el chiar aici pe pamânt, sa ne judece pentru pacatele noastre, sa ne faca mai întelepti si sa ne mântuiasca de înfricosata judecata viitoare. Pentru aceasta zice si Pavel: „De ne-am fi judecat pe noi singuri, nu ne-am fi osândit” (I Cor. 11, 31). Deci, pentru ca sa nu ne osândim acolo, ca sa nu fim acolo trasi la raspundere, sa intre fiecare în constiinta sa, sa deschida viata sa ca pe o carte, sa urmareasca cu amanuntul toate pacatele sale, sa spuna hotarârea cea de judecata a sufletului care le-a savârsit, sa pedepseasca gândurile sale, sa munceasca si sa necajeasca inima sa, iar pentru nelegiuirile sale singur sa se supuna la pedeapsa, osândindu-se pe sine, facând pocainta aspra cu lacrimi, marturisind pacatele sale, postind si dand milostenie, savârsind înfrânare si fapte de dragoste, pentru ca noi înca de aicea sa lepadam pacatele noastre; si sa ne puterm duce în acea lume cu o vesela siguranta, prin harul si iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, caruia împreuna cu Tatal si cu Sfântul Duh se cuvine cinstea în vecii vecilor! Amin.

(din “Omilii la Postul Mare”)