Aceste cuvinte din Evanghelia de astazi sunt cele mai insemnate in viata crestina si in calea mantuirii vesnice: "Nu fi necredincios, ci credincios!", a spus Domnul Hristos Apostolului Toma cand i s-a aratat dupa Inviere. Si intr-adevar, daca noi am fi credinciosi cu adevarat, am fi drepti, am fi sfinti, am fi desavarsiti. Dar pentru ca suntem necredinciosi, sau putin credinciosi, sau cu indoiala cat de mica de existenta lui Dumnezeu si a lucrurilor nevazute, devenim indeobste viciosi, iubitori de pacate, stricati si nelegiuiti, ratacind cu totul pe caile cele mai primejdioase ale sufletului si trupului.
       

Credinta ne insufla ravna, evlavie, nadejde si dragoste, bucurie si pace, sfintenie si apropiere de Dumnezeu. Iar necredinta ne pricinuieste in sufletele si in inimile noastre intunecare, impietrirea inimii, pofte desarte, placeri patimase, ganduri urate, trandavie in a face lucruri bune, apropiere de toate pacatele si unire chiar cu diavolul. Credinta este inceputul mantuirii noastre, iar necredinta este pricina osandirii noastre si in lumea aceasta si la judecata viitoare si in vesnicie.
       

Sfanta Evanghelie de astazi ni-l arata pe Sfantul Toma in aceste doua stari, a credintei si a necredintei. El se indoieste de invierea Domnului si Mantuitorului Hristos si nu a vrut sa creada ca ceilalti apostoli. Dar dupa ce a pipait coasta Mantuitorului si semnele cuielor, s-a incredintat pe deplin si a marturisit cu credinta ca nimeni altul, zicand: "Domnul meu si Dumnezeu meu!" Marturisirea lui infocata si evlavioasa ne opreste si pe noi de a mai fi necredinciosi, indemnandu-ne a fi credinciosi.
       

Din Gradina Ghetsimani, de cand Mantuitorul s-a lasat sa fie prins, legat si dus la judecata mai marelui poporului, o mare tulburare, deznadejde si necredinta a inceput sa stapaneasca sufletele ucenicilor.
       

Am auzit cu totii in Evangheliile din Saptamana Patimilor, cum Domnul ii instiintase de cele ce avea sa I se intample, insa ei nu credeau ca Acela care facuse atatea minuni, care inviase mortii, o sa se lase sa fie batjocorit ca nimeni altul si rastignit pe Cruce intre doi talhari, fara a se apara. De aceea, descurajati, ucenicii s-au risipit toti si s-au intors la treburile lor, ba Petru s-a si lepadat de El de trei ori in fata dusmanilor Lui. Numai Ioan, ucenicul cel iubit al lui Iisus, a fost martorul cel mai statornic care a vazut toate cele ce s-au facut, doar el L-a urmat pe Domnul, fiind o mare mangaiere pentru Preacurata Fecioara Maria, a fost sprijin si ajutor al ei si al celorlalte sfinte femei mironosite.
       

Dar de ce erau ucenicii asa de raspanditi in gandurile lor, asa de fricosi, asa de nestatornici? Pentru ca cu totii gandeau mai mult cele pamantesti, cele ale lumii acesteia. Ei inca nu cunosteau gandul Mantuitorului, gandul cel dumnezeiesc care voia sa-i faca si pe ei sa fie indumnezeiti si sa lucreze pentru Imparatia Cerurilor, Imparatia cea vesnica a lui Iisus. Duhul sfant nu venise peste ei si de aceea erau tot materialnici, tot pamantesti in gandurile si ideile lor. Nu se curatisera prin Duhul Sfant care trebuia sa vina de la Tatal dupa inaltarea Mantuitorului.
      

 Ucenicii doreau viata pamanteasca, fericirea lumeasca si tot ceea ce poate oferi lumea aceasta trecatoare. Pentru aceasta Iuda L-a vandut, Petru s-a lepadat, Toma nu L-a crezut, Filip a cerut sa-i arate pe Tatal si fiecare dintre ei ar fi vrut intaietate si lucruri pamantesti. Nu i-au transformat multele minuni pe care le facuse Mantuitorul, decat trezindu-i pentru moment sau pentru un timp foarte scurt si pentru unii numai pentru timpul cel pana la rastignire; aici s-au incurcat foarte rau si n-au mai stiut ce sa creada, li s-a spulberat toata nadejdea lor in Mesia cel asteptat ca sa-i faca fericiti aici pe pamant.
      

 Dar asa trebuia sa se intample ca sa-i scuture de toate visurile inselatoare ale lumii acesteia, de toate placerile vietii trecatoare si, cu adevarata lepadare de sine sa-si ia crucea si sa-L urmeze pe Domnul. Si pentru ca sa faca aceasta, trebuia sa propovaduiasca o minune mai mare decat toate minunile, minunea Invierii Lui, care este sarbatoarea sarbatorilor, Duminica cea binecuvantata, ziua pe care a facut-o Domnul, sa ne bucuram si sa ne veselim intr-insa.
       

Adeverirea dumnezeirei lui Iisus ne straluceste mai intai pe dealul Golgotei, cand lumina lumii apunea, El murind pe Cruce rastignit; atunci s-a facut intuneric mare peste tot pamantul de la al saselea pana la al noulea ceas, pamantul s-a cutremurat, stancile Golgotei s-au despicat si mormintele mortilor s-au deschis. Mortii inviati au inceput sa umble prin cetate, aratandu-se si chiar vorbind cu prietenii lor. Fulgerele si trasnetele care s-au dezlantuit de pe bolta cereasca au sfasiat perdeaua din interiorul templului ca semn de protest impotriva tuturor necredinciosilor si vrajmasilor lui Iisus. Toate aceste semne infricosate au adeverit ca El a fost Fiul lui Dumnezeu si ca suferise pentru mantuirea noastra. Ucenicul Ioan, Maica Domnului si sfintele femei au auzit pe sutasi spunand: "Cu adevarat, Acesta a fost Fiul lui Dumnezeu !"
      

 Dupa ce Domnul Hristos a fost ingropat de Iosif si Nicodim, dupa ce a fost pecetluit mormantul si piatra cea grea pusa deasupra mormantului, Domnul Iisus Hristos a inviat, aratandu-se Mariei Magdalena si ucenicilor care erau inca incuiati de frica iudeilor. Sfanta Evanghelie ne incredinteaza ca Domnul a inviat duminica de dimineata, inainte de a se lumina de ziua. Sfantul Evanghelist Matei scrie foarte amanuntit minunea invierii. El spune ca in ziua intai a saptamanii, inainte de a se lumina de ziua, s-a facut cutremur mare de pamant si un inger al Domnului a venit din cer, a pravalit piatra de la usa mormantului, iar strajerii tremurau de frica si au inghetat ca niste morti. Iar femeile care erau acolo, Maria Magdalena cu celelalte au auzit pe inger zicandu-le: "Nu va temeti, stiu ca voi cautati pe Iisus care a fost rastignit, nu este aici, a inviat dupa cum zisese, veniti de vedeti locul unde zacea Domnul si duceti-va repede de spuneti ucenicilor Lui ca a inviat dintre cei morti."
      

 Sfintele femei au plecat repede si au dat de veste ucenicilor, dar pe cale le-a intampinat Iisus si le-a zis: "Bucurati-va!"  Ele I s-au inchinat si au plecat spre oras.
      

 Pe cand mergeau ele sa spuna ucenicilor, au intrat in cetate si strajerii care pazisera mormantul, au dat de veste preotilor despre toate cele intamplate, spunandu-le ca a inviat Iisus. Evreii insa au dat bani ostasilor invatandu-i sa spuna ca pe cand dormeau ei, Iisus a fost furat de ucenici; de aceea ei cred si astazi o minciuna in locul adevarului. Domnul Hristos nu a mai putut fi gasit de nici un necredincios, decat numai de aceia care s-au cait de pacatele lor si au recunoscut ca Iisus este Fiul lui Dumnezeu.
      

 In aceeasi zi, dupa ce ucenicii au auzit de la sfintele femei cele spuse de inger, tot nu credeau, iar Petru a dat fuga la mormant si a gasit giulgiurile singure zacand. Iisus inviase, nu mai era acolo. Spre seara, in aceeasi zi, alti doi ucenici din cei 70, Luca si Cleopa mergeau spre Emaus si Domnul s-a apropiat de ei, iar ochii lor erau tinuti ca sa nu-L cunoasca. Au mers vorbind impreuna, Iisus adeverindu-le din Scripturi cele cu privire la El si i-a mustrat pentru necredinta si invartosarea inimii lor. La staruinta lor a ramas ca sa cineze cu ei, iar in momentul cand a rostit binecuvantarea, frangand painea si dandu-o lor, li s-au deschis ochii si L-au cunoscut. Dar El s-a facut nevazut dinaintea lor. Apoi cei doi s-au dus la Ierusalim spunand si celor unsprezece cele intamplate. Dupa inviere Domnul Hristos s-a aratat in mai multe randuri ucenicilor ca sa-L cunoasca si sa slaveasca ziua Invierii Sale.
       

Cea mai temeinica adeverire a Invierii lui Iisus a fost incredintarea lui Toma apostolul dupa cum am auzit din Evanghelia de astazi. Toate imprejurarile il sileau pe Toma sa creada ca Iisus Hristos a inviat. Spusele femeilor care-L vazusera, marturisirea Magdalenei care vorbise cu El, spusele celor doi ucenici care statusera cu El la masa in Emaus, marturisirea celorlalti apostoli adunati, in mijlocul carora se aratase Mantuitorul, mormantul ce s-a gasit gol, marturia strajerilor care facusera de garda imprejurul mormantului, toate acestea trebuiau sa-l convinga pe Toma despre invierea Mantuitorului, insa el sta tot impietrit, trist si ingandurat, cu sufletul abatut si nu crede; din contra el spune celorlalti ca, de nu va vedea coasta, mainile si semnele cuielor si de nu va pune degetul lui in coasta Sa nu va crede.
      

 Dar iata ca bunul Pastor care privegheaza asupra oilor Sale cele bolnave se apropie sa vindece si sufletul necredinciosului Toma. El, Pastorul cel bun insa, a asteptat opt zile ca in ucenicul acesta sa se aprinda o dorinta si mai mare pentru a-L vedea; si pe cand erau adunati cu totii in acelasi foisor, unde mancasera Pastele cu Domnul, de data aceasta era si Toma, usile erau zavorate de frica iudeilor; Iisus vine in mijlocul lor si le zice: "Pace voua!" 
       

O, cat de mare o fi fost emotia apostolului Toma, mai cu seama cand Mantuitorul, luandu-l de o parte ii zise: "Adu-ti degetul tau incoace, Toma, si vezi mainile mele si adu mana ta si pune-o in coasta Mea si nu fi necredincios, ci credincios!" Toma se apropie de Domnul, Harul ceresc deschide ochii acestui necredincios, el isi recunoaste mandria, nerespectul, impietrirea inimii si indaratnicia lui. Lumina cereasca ii goneste intunericul necredintei, Adevarul adevarat il apasa, constiinta il invinovateste. Toma cade in genunchi inaintea Domnului si, zdrobit de emotie, striga: "Domnul meu si Dumnezeul meu!" 
       

Toma , prin aceste cuvinte se inalta mai presus de el, caci marturiseste dumnezeirea lui Iisus Hristos, el este cel dintai care spune in chip hotarat ca Iisus Hristos este Dumnezeu. Au fost mai multi care L-au recunoscut ca Fiu al lui Dumnezeu, caci Petru a zis: "Tu esti Hristos, Fiul lui Dumnezeu!"; Natanail a zis: "Tu esti Fiul lui Dumnezeu! "; Marta a zis: "Eu am crezut ca Tu esti Fiul lui Dumnezeu!"; sutasul a zis si el: "Cu adevarat Acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!" 
       

Aceste marturisiri indirecte marturisesc despre El, ca Fiu natural al lui Dumnezeu, insa Toma il marturiseste hotarat ca Dumnezeu adevarat. De aceea si Biserica are ca cea dintai dogma fundamentala marturisirea lui Iisus Hristos ca Dumnezeu. Peste o jumatate de secol, imparatul Traian primeste o scrisoare de la Pliniu, in care spune despre crestini ca ei canta imnuri de slava lui Hristos cel rastignit de evrei, ca unui Dumnezeu. De aceea, fara aceasta dreapta credinta in dumnezeirea lui Iisus Hristos, nimeni nu se poate mantui, oricine ar fi, oricat de luminat ar fi in celelalte invataturi.
       

Dar oare este de ajuns numai a crede In Dumnezeu? Adevarul dupa Sfanta Scriptura si dupa trairea Sfintilor Parinti si a tuturor crestinilor adevarati, pana mai acum un sfert de veac, ne dovedeste ca nu este de ajuns numai a crede in Dumnezeu. Sfanta Scriptura spune lamurit, credinta fara fapte este moarta, dupa cum trupul fara suflet este mort, scrie Apostolul Iacov. Si tot el arata ca si dracii au credinta puternica si se infioara, dar faptele lor stim cu totii ca sunt impotriva lui Dumnezeu. Si zice iarasi Apostolul Iacov: "Suflete preacurvare, nu stii ca prietenia lumii este vrajmasie cu Dumnezeu?" 
      

 Aici este vorba despre lumea necredincioasa, despre lumea vrajmasa Bisericii si dreptei credinte ortodoxe; credinta are multa lume, asa dupa capul lor, o credinta ratacita. Credinta spun ca au si sectantii, toti despartitii de Biserica. Intalnim crestini care n-au fost la Biserica si n-au venit unii de cand erau copii si daca-i intrebi, ei raspund ca au credinta, ca se pot inchina si ei cred ca exista Dumnezeu, dar dupa faptele lor ii vom cunoaste, asa cum a spus Mantuitorul cand a vorbit despre proorocii mincinosi si hristosii mincinosi.
       

Sfantul Apostol Iacov, insuflat de Duhul Sfant, zice: "Daca crede cineva ca este religios si nu-si infraneaza limba, isi inseala inima, religia unui astfel de om este zadarnica. Religia adevarata, curata inaintea lui Dumnezeu, Tatal nostru, este sa cercetam pe orfani, pe vaduve in necazurile lor si sa ne pazim neintinati de lume"; si ne mai da un sfat folositor, zicand: "Orice om sa fie grabnic la ascultare, incet la vorbire, zabavnic la manie." 
       

Crestinii din vechime se sileau sa fie cat mai corecti, aveau tot felul de fapte bune impreunate cu credinta si traiau in cea mai fierbinte dragoste de Dumnezeu. Iubeau dreptatea, pacea si traiau o viata sfanta. In acea vreme toti mancau post, unii se nevoiau mai mult si mancau numai seara, altii petreceau cu multa sfintenie si teama de a pazi legea lui Dumnezeu. Nu spurcau postul cu pofte trupesti. Altii se fagaduiau lui Dumnezeu si traiau in feciorie, erau nelipsiti de la Sfanta Biserica in duminici si sarbatori.
       

Cand nu stiau ceva despre credinta, calauza lor era arhiereul si preotul care le talmacea cele de trebuinta. Cand se intalneau cantau si vorbeau despre Dumnezeu. In duminici si sarbatori sotii nu se culcau in acelasi pat, ci fiecare deosebit. Femeile nu erau pricina de sminteala barbatilor, ele erau foarte intelepte, stiau sa se poarte cat mai simplu si cuviincios ca sa nu greseasca lui Dumnezeu si oamenilor.
       

Iata ce scrie un preot crestin din vremea aceea pentru o cetate din partile Tebaidei: "Erau in cetatea aceea foarte mult popor, multe biserici si manastiri si nu se afla acolo nici un om de alta credinta sau vreun eretic; toti erau crestini ortodocsi, iar cei mai multi vietuiau in feciorie, in chipul calugarilor, si erau de acest fel ca la zece mii de barbati si doua zeci de mii, parte femeiasca. Acestia cautau sa placa lui Dumnezeu cu tot felul de fapte bune in liniste, in curatie si ascultare de mai marii lor. Erau pazitori ai sfintelor sarbatori si duminici, iubitori de straini si se intreceau care mai de care in fapte bune, mai ales in fapta milosteniei.
       

Daca se intalneau cu persoane necredincioase, eretici, pagani, cand mergeau in alta cetate, ei nu le dadeau nici buna ziua, asa cum spun sfintii apostoli. Ei marturiseau invierea Domnului Hristos si se salutau cu cuvinte de lauda si slavire lui Dumnezeu, precum si cu frumosul salut de "Hristos a inviat!? Si atata timp cat s-a pazit credinta dreapta impreuna cu aceste fapte sfinte, au fost toate bune si au avut pace si liniste si au crescut ca niste pomi udati la vreme." 
       

Dar ce vedem astazi intre crestinii nostri, care numai de forma mai poarta credinta? Nu mai spun, ca le stiti prea bine. Nu mai e frica de Dumnezeu, a pierit orice rusine, s-au lepadat incetul cu incetul de dreapta credinta si au ajuns crestinii nostri ca o desfranata care si-a inselat barbatul parasind casa, s-a dus departe traind in desfranare. Asa se numesc aceia care s-au lepadat de Sfanta Biserica si s-au departat de Sfanta Impartasanie, de Mirele Hristos si nu vor sa stie de sfintenie si de pazirea dragostei dumnezeiesti, desi se lauda cu credinta in Dumnezeu. Sa se stie lamurit de toti ca zadarnica e credinta fara faptele care sunt legate de credinta noastra.
       

Dar de unde ni se trage noua, crestinilor, atata ratacire, atata necredinta, atata rau? Pentru ca din cauza pacatelor s-au incuibat duhurile necurate in trupurile multora, ii chinuiesc ingrozitor si nu mai pot vedea adevarul credintei.
       

Inainte de potop, fiii lui Dumnezeu se numeau cei nascuti din Sit, al treilea fiu al lui Adam, care s-a nascut in locul lui Abel, cel omorat de Cain. Acesti fii ai lui Dumnezeu au luat sotii din neamul lui Cain. Si cei ce s-au nascut din ei au fost oameni uriasi la statura, urati si mancatori de oameni. Acestia s-au inmultit, s-au inrait si mai mult, caci numai potopul le-a pus capat, starpindu-i de pe fata pamantului.
       

Asa si noi, crestinii, am primit tot felul de invataturi si obiceiuri paganesti anticrestine. De la straini au venit toate sectele, obiceiuri cu fel de fel de balciuri in sarbatori si zile de duminica. Cand clopotele sunau la Biserica, chemand pe crestini sa ia parte la Sfanta Liturghie, lumea a inceput sa se duca in targuri sa vanda si sa cumpere. Prietenia s-a intetit si incetul cu incetul credinta s-a destramat si s-a pierdut, lumea a ajuns sa nu mai aiba frica de Dumnezeu si n-au mai pazit sfanta duminica. Evreii insa si sectantii tin sambata lor, dar crestinii nu mai tin duminica, ziua invierii Domnului, ziua eliberarii noastre din robia satanei si a iadului. Evreii tin ca au fost eliberati din robia Egiptului pamantesc, iar noi crestinii nu vrem sa tinem sarbatoarea sarbatorilor, care este sfanta duminica, ziua Domnului.
       

Iata acum cata strictete tin evreii la sambata lor. Un scriitor crestin povesteste ca un evreu foarte bogat, invatat si ravnitor in a pazi sambata lui, avea intr-un orasel un prieten crestin, si mergand acolo dansul, a zabovit pana in ziua sambetei. Si ducandu-se evreul pentru nevoia cea trupeasca la wc-ul acelui crestin din intamplare s-a rupt podina si a cazut intr-insul. Asteptand, crestinul nu stia de ce nu mai vine si se duse sa vada. Il gaseste scufundat in murdarii, ii cere ca sa-i dea mana si sa-l scoata afara, dar el refuza zicand: "Nu, nu se poate ca este ziua sambetei." Si a ramas acolo pana a doua zi.
       

Trecand ziua sambetei a mers crestinul sa vada ce face acolo, era duminica dimineata si voia sa mearga la Sfanta Biserica. La gasit scufundat pana la brau in murdarii si ceru crestinului sa-l scoata de acolo; dar si crestinul nostru cu frica de Dumnezeu, inflacarat in credinta i-a spus: "De ce n-ai vrut ieri sa te scot? Azi e ziua Domnului si cum voi putea eu sa calc porunca Domnului meu, daca tu atat de nebun ai fost ca sa tii la legea ta, care este vremelnica, cu atat mai mult voi tine eu la legea mea, caci n-am nici o nevoie si n-am pentru ce sa calc legea Sfintei Duminici. Sezi acolo pana va trece si sarbatoarea mea si te voi scoate maine." Si lasandu-l, crestinul s-a dus. Luni dimineata venind ca sa vada ce face, nu l-a mai vazut pentru ca se scufundase cu totul si pierise acolo.
       

Iata cum tineau crestinii din vremea aceea la credinta lor, ce frica aveau de Dumnezeu. Nu ca cei de astazi, care s-au vandut pentru bani si s-au lepadat si de sarbatori si de Dumnezeu. Te doare sufletul cand vezi crestinele noastre, fete tinere, plimbandu-se si distrandu-se cu tot felul de straini, ca s-a spurcat pamantul tarii noastre de destrabalarile pe care le fac fetele crestinilor cu toti paganii si necredinciosii, ateii si vrajitorii, cu toate natiile si rasele pamantului. Au facut copii si au ramas pe pamantul tarii noastre care este o tara sfanta de la stramosii nostri crestini. Pacatele acestea sunt foarte mari si grele si cad sub blestem dumnezeiesc, al sfintilor parinti si al mosilor si stramosilor nostri, cad aceia care le-au facut si le fac.
       

Am auzit cu totii la slujba Sfintei Invieri cuvinte infricosatoare, cuvinte de osandire care sunt spuse de Duhul Sfant prin gura lui David: "Sa invieze Dumnezeu si sa se risipeasca vrajmasii Lui, sa piara cum piere fumul, cum se topeste ceara de la fata focului, asa sa piara pacatosii de la fata lui Dumnezeu, iar dreptii sa se veseleasca."
       

Sub blestemul acesta cad toti necredinciosii care-si pierd timpul in alta parte si nu vor sa vina Duminicile la Sfanta Biserica, fiindca ziua duminicii este ziua Domnului si nu a omului. Ar trebui plini de recunostinta sa venim sa-I multumim pentru toate cele ce ne-a dat El noua.
       

De aceea, iubiti frati si crestini si voi tinere si tineri care va indulciti de darurile binefacatoare ale Bisericii si care va incalziti la focul Sfantului Duh in Casa Domnului, fericiti sunteti ca va aflati aici sa-L urmati pe El. Cand Domnul nostru a fost prins si legat in Gradina Ghetsimani, toti ucenicii L-au parasit si au fugit de frica, lasandu-L in mainile soldatilor si servitorilor arhiereilor, dar pe drumul ce cobora din Ghetsimani spre Ierusalim, un tanar mergea dupa El.
       

Cine era acest tanar, ce nume purta, Sfanta Carte nu ne spune, Sfantul Evanghelist Marcu e singurul care scrie acest amanunt, dar nu da numele. Pentru tineretul care citeste Sfanta Scriptura si se straduieste sa traiasca invataturile Domnului, nu este mai mare bucurie ca aceea de a sti, ca atunci cand cei varstnici au parasit pe Hristos, s-a gasit un tanar curajos care sa mearga dupa El.
       

Se vor ridica multi invatatori ai tineretului si vor chema pe tineri sa-i urmeze, vor promite tot ce gura le poate vorbi; tineretul crestin are insa un singur Invatator de care trebuie sa asculte si dupa care sa mearga, Hristos Lumina lumii. Fara El nu este mantuire, El a luminat intotdeauna sufletele tinerilor care L-au chemat si L-au rugat cu credinta si cu dragoste.
       

Ati auzit in noaptea Invierii pe preoti strigand: "Veniti de luati lumina!" Aceasta lumina este simbolul luminii lui Hristos, care lumineaza in intunericul acestei lumi. Paziti cu sfintenie aceasta lumina pe care ati luat-o pana acum si vegheati cu tarie ca nimeni sa nu v-o poata stinge, nici un vrajmas de zi si de noapte, nici vantul cel turbat si nici vijeliile si toate uraganele de s-ar infuria impotriva voastra.
      

 Sunteti salvati, sunteti luminati, sunteti in corabie, sunteti cu Imparatul, este in mijlocul nostru. Paziti mai departe credinta, nadejdea si dragostea si nimic sa nu fie in stare sa va intoarca de pe drumul cel adevarat care duce la viata. Acum este momentul sa stam mereu de veghe ca sa nu pierdem truda si agoniseala sufleteasca, uniti cu totii in rugaciunile din Biserica, cat si cele de acasa, sa zicem si noi cu Apostolul Toma:
       

Domnul meu si Dumnezeul meu, ajuta-ne sa sfarsim cu bine zilele vietii noastre, traind in dreapta credinta si in sfanta pregatire sufleteasca si trupeasca, ca sa fim cu tine nedespartiti in ceruri in vecii vecilor.

Amin.

 

("Predici" - Parintele Ierodiacon Visarion Iugulescu)