De îndata ce Maximian a luat în mâini frânele împaratiei a si început sa stapâneasca cu asprime partile din jurul Nicomidiei, facându-se un înflacarat aparator al idolilor. Prietenii lui de gânduri si de bautura i-au aprins odata mânia, întocmai ca o flacara puternica împotriva crestinilor. Si atunci, adunând laolalta pe toti sfetnicii si fruntasii din împaratia lui, le-a strigat: daca cineva dintre voi a cazut în credinta crestinilor si nu vrea sa se întoarca la binevoitorii nostri zei, sa-si desfaca brâul sau înaintea tuturora si sa iasa din palatul si din cetatea noastra. Caci cetatea aceasta înca de la stramosi a apucat sa cinsteasca pe zei, si nu un singur Dumnezeu si chiar si acesta rastignit! Si atunci spaima a cuprins pe toti cei ce crezusera în Hristos. Dar tot atunci s-a putut vedea curat si felul adevarat în care avea sa se arate dreapta credinta în Hristos. Caci unii dintre cei de fata ascundeau ca sunt crestini, iar altii se lepadau. Câti însa purtau în sufletele lor nepatata dragostea catre Dumnezeu, dispretuind chinurile si batându-si joc de tiran, aruncându-si brâiele se îndepartau de acolo. Atunci si viteazul Urpasian cel cu sufletul de diamant, care facea parte dintre sfetnici, a aruncat hlamida si brâul sau, zicând cu glas puternic împaratului: de vreme ce astazi împarate, ma declar ostas al Împaratului Celui ceresc, Care este Domnul meu Iisus Hristos, ia-ti înapoi brâul, cinstea si marirea.

Auzind acestea de la Urpasian, cu totul pe neasteptate, împaratul Maximian s-a schimbat îndata la fata si multa vreme a ramas fara de glas. Dupa aceasta, frecându-si ochii si privind posomorât catre Urpasian, a strigat întocmai ca o fiara salbatica, zicând: spânzurati pe ticalosul acesta si zdrobiti-i trupul cu vine de bou. Facându-se aceasta cu mare graba si fiind batut fara de mila, ore întregi, cu vine de bou, sfântul mucenic, îsi avea privirile îndreptate spre cer si se ruga, nefiind mâhnit câtusi de putin. Tiranul poruncind sa fie dat jos de pe lemnul pe care fusese chinuit, a zis catre cei de fata: aruncati-l de aici în vreo temnita întunecata si bine pazita si lasati-l acolo singur pâna ce ma voi gândi cu ce fel de moarte am sa-l pierd.

În timp ce sfântul mucenic se gasea în temnita, nelegiuitul împarat a nascocit un nou mijloc de tortura; si acesta era o cusca de fier. Astfel, poruncind ca sfântul sã fie scos din închisoare, a spus slujitorilor lui sa-l închida în cusca si sa fie spânzurat cu cusca în sus.

Dupa ce s-a facut aceasta, iar cusca de fier acoperea tot trupul sfântului, tiranul a poruncit sa fie aprinse faclii si cu acelea sa fie arsa fara de mila cusca în care se gasea sfântul. Deci, mucenicul cel sfânt al lui Hristos gasindu-se spânzurat în cusca aceea de fier si rugându-se acolo, într-atât a fost ars, încât toatã carnea de pe el topindu-se a curs ca ceara si s-a amestecat cu pamântul, iar oasele lui s-au facut întocmai ca praful de pe arie. În felul acesta mucenicul cel sfânt al lui Hristos rugându-se si topindu-se, aerul s-a umplut de mireasmã cu bun miros, iar sufletul lui s-a ridicat catre Domnul, întocmai ca un luceafar luminos, asa precum unii dintre credinciosii care au fost de fata au spus ca au vazut. Iar tiranul si nelegiuitul împarat staruind înca în nebunia lui, a poruncit sa fie adunat cu grija atât pamântul în care cursese carnea topita a sfântului, cât si praful oaselor sale si sa fie împrastiate în mare, în fata lui. Toate acestea s-au întâmplat în cetatea Nicomidiei.