Pricina acestui praznic a fost urmatoarea: în zilele împaratului Alexie Comnen care a luat sceptrul împaratiei în anul 1081, dupa împaratul Botaniat, s-a iscat neîntelegere între oamenii cei mai de cinste si mai îmbunatatiti.

Unii cinsteau mai mult pe Vasile cel Mare, zicând ca este înalt la cuvânt, ca unul care a cercetat prin cuvânt firea celor ce sunt, ca la fapte se aseamana aproape cu îngerii, ca nu era lesne iertator, ca era fire hotarâta si nu era stapânit de nici un lucru pamântesc.

În schimb, pogorau pe dumnezeiescul Ioan Gura de Aur, zicând ca ar fi fost oarecum potrivnic lui Vasile, pentru ca ierta prea lesne si îndemna la pocainta. Iar altii înaltau pe acest dumnezeiesc Ioan Gura de Aur, zicând ca este mai omeneasca învatatura lui si ca îndreapta pe toti, si-i îndupleca spre pocainta prin dulceata graiului sau. Ei ziceau ca Ioan Gura de Aur sta mai presus decât marele Vasile si Grigorie prin multimea cuvântarilor sale, cele dulci ca mierea, prin puterea si adâncimea cugetarii.

Altii înclinau spre dumnezeiescul Grigorie, ca adica el ar fi întrecut pe toti, si pe cei vechi, vestiti în învatatura elineasca, si pe ai nostri, prin înaltimea, frumusetea si cuviinta cuvântarilor si scrierilor lui. De aceea ziceau ca Grigorie biruie pe toti si sta mai presus decât Vasile si Ioan. Deci, se ajunsese acolo ca lumea se împartise: unii se numeau ioanieni, altii vasilieni si altii grigorieni, si pricire în cuvinte era pe numele acestor sfinti.

Mai târziu, dupa câtiva ani, sfintii acestia se aratara, unul câte unul, dupa aceea câte trei împreuna, aievea, iar nu în vis, arhiereului care pastorea atunci cetatea Evhaitenilor, si care se numea Ioan, fiind barbat întelept în toate, cunoscator al învataturii elinesti, cum se vede din scrierile lui si care ajunsese pe culmea virtutilor.

Atunci, sfintii graira într-un glas catre dânsul: noi, precum vezi, la Dumnezeu una suntem si nici o împotrivire sau vrajba nu este între noi. Ci fiecare la timpul sau, îndemnati fiind de Duhul Sfânt, am scris învataturi pentru mântuirea oamenilor. Cum ne-a insuflat Duhul Sfânt, asa am învatat. Nu este între noi, unul întâi si altul al doilea, si de vei chema pe unul, vin si ceilalti doi. Drept aceea, scoala-te de porunceste celor ce se pricesc sa nu se mai certe pentru noi. Ca nevointa noastra a fost aceasta, si cât am fost vii si dupa ce am raposat, ca sa împacam si sa aducem lumea la unire. Împreuneaza-ne într-o singura zi si ne praznuieste cu buna-cuviinta. Înstiinteaza si pe urmasi, ca noi una suntem la Dumnezeu si încredinteaza-i ca si noi vom ajuta la mântuirea acelora ce fac pomenirea; caci noua ni se pare ca avem oarecare îndraznire la Dumnezeu. Acestea zicându-le, s-a parut ca ei se suie iarasi la ceruri, îmbracati în lumina nespusa si chemându-se unul pe altul, pe nume.

Iar minunatul om care a fost Ioan Evhaitul, dupa ce se scula, a facut asa cum îi poruncisera sfintii, potolind multimea si pe cei ce se certau, caci acesta era om vestit pentru viata lui îmbunatatita. El a dat Bisericii sarbatoarea aceasta spre a fi praznuita. Si iata gândul acestui om: cunoscând ca luna aceasta ianuarie, îi are pe câte trei sfinti: la zi întâi pe Vasile cel Mare, la douazeci si cinci pe dumnezeiescul Grigorie si la douazeci si sapte pe dumnezeiescul Ioan Gura de Aur, i-a sarbatorit la un loc în ziua a treizecea, împodobindu-le slujba cu canoane, cu tropare si cu cuvinte de lauda, asa cum se cadea. Aceasta pare ca s-a facut si cu voia sfintilor, caci laudele închinate lor n-au nici o lipsa si au întrecut pe toate câte s-au facut si câte se vor mai face.

Sfintii acestia erau la statul trupului si la înfatisarea lor în chipul urmator: dumnezeiescul Ioan Gura de Aur era foarte marunt si foarte subtire, cu capul mare, ridicat deasupra umerilor, nasul lung, narile late, fata foarte galbena, amestecata cu alb, locasurile ochilor adâncite, dar ochii mari, care îi faceau cautatura vesela si fata stralucita, desi din firea lui parea mâhnit; fruntea mare, fara par, cu multe încretituri, urechile mari, barba mica si rara, împodobita cu par putin si carunt, falcile trase înauntru din pricina postului desavârsit. Mai trebuie sa spunem despre dânsul ca a întrecut cu graiul pe toti filosofii elinilor, mai ales cu privire la adâncimea gândurilor si la dulceata si înflorirea graiului. A tâlcuit Sfânta Scriptura si a propovaduit Evanghelia cu folos ca nimeni altul, încât de n-ar fi fost acesta (macar ca este o cutezare sa zicem asa), ar fi trebuit ca iarasi sa vina Hristos pe pamânt. Cât priveste virtutea si fapta si privirea launtrica, i-a întrecut pe toti, facându-se izvor de milostenie, de dragoste si de învatatura. A trait saizeci si trei de ani si a pastorit Biserica lui Hristos sase ani.

Vasile cel Mare era înalt si drept la stat, uscativ si slab, negru la fata, cu nasul plecat, sprâncenele arcuite, cu fruntea cam posomorâta, asemenea omului gânditor si îngrijorat, cu obrazul lunguiet si cam încretit, cu tâmplele adâncite, cam paros la trup, cu barba destul de lunga, carunta pe jumatate. Acesta a întrecut cu scrierile sale nu numai pe înteleptii din zilele lui, ci si pe cei vechi. Strabatând toata învatatura, era stapân pe toata stiinta; se folosea de toata filosofia înteleapta în lucrarile sale si sporea în cunostinta tainelor dumnezeiesti. S-a suit în scaunul arhieriei când era de patruzeci de ani si a cârmuit Biserica cinci ani.

Sfântul Grigorie cuvântatorul de Dumnezeu era om de mijloc la statul trupului, cu fata palida dar vesela, cu nasul lat, cu sprâncenele drepte, cautatura blânda si vesela; la un ochi era mai mâhnit din pricina unui semn de lovitura, la pleoapa de sus; barba nu o avea prea lunga, dar era destul de deasa si tocmita, iar pe margine galbuie. Era plesuv si alb la par. Se cuvine sa spunem despre dânsul ca daca ar fi trebuit sa se faca vreo icoana sau vreo statuie înfrumusetata cu toate virtutile, apoi aceasta ar fi trebuit sa înfatiseze pe sfântul Grigorie, caci el întrecuse cu stralucirile vietuirii sale pe toti cei iscusiti în fapta. A ajuns la atâta înaltime de teologie, ca biruia pe toti prin întelepciunea cuvântarilor si a învataturilor sale. Drept aceea a câstigat si numele de teologul, adica de Dumnezeu cuvântatorul. A vietuit pe pamânt optzeci de ani si a pastorit Biserica din Constantinopol doisprezece ani.