La sase zile dupa ce a spus ucenicilor Sai : "Sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea pâna ce nu vor vedea Împaratia lui Dumnezeu venind întru putere" (Matei 16, 28 ; Marcu 9, 1), Iisus îi lua pe Apostolii Sai preferati : Petru, Iacov si Ioan ; ducându-i deoparte, urca pe un munte înalt - muntele Taborului în Galileea - ca sa se roage. Se cuvenea într-adevar ca cei care aveau sa asiste la suferinta Sa la Ghetsimani si care aveau sa fie martorii cei mai importanti ai Patimilor Sale, sa fie pregatiti pentru aceasta încercare prin privelistea slavirii Sale: Petru, pentru ca tocmai îsi marturisise credinta în dumnezeirea Sa ; Iacov, caci a fost primul care a murit pentru Hristos ; si Ioan care marturisi din experienta sa slava dumnezeiasca, facând sa rasune ca "fiu al tunetului" teologia Cuvântului întrupat.

El îi urca pe munte, ca simbol al înaltarii spirituale care, din virtute în virtute, duce la dragoste, virtute suprema care deschide calea contemplarii dumnezeiesti. Aceasta înaltare era de fapt esenta întregii vieti a Domnului care, fiind îvesmântat cu slabiciunea noastra, ne-a deschis drumul catre Tatal, învatându-ne ca isihia (linistirea) este mama rugaciunii, iar rugaciunea este cea care arata catre noi slava lui Dumnezeu.

"Si pe când se ruga, deodata, fata Sa deveni o alta, Se schimba si sclipi ca soarele, în timp ce hainele sale devenira stralucitoare, de un alb scânteietor, cum nu poate înalbi pe pamânt înalbitorul" (Marcu 9, 3). Cuvântul lui Dumnezeu întrupat îsi arata astfel stralucirea naturala a slavei dumnezeiesti, pe care o avea în El însusi si pe care o pastrase dupa Întruparea Sa, dar care ramânea ascunsa sub acoperamântul trupului. Înca de la zamislirea Sa în pântecele Fecioarei, într-adevar, dumnezeirea S-a unit cu natura trupeasca iar slava divina a devenit, în mod ipostatic, slava trupului asumat. Ceea ce Hristos le arata Apostolilor Sai în vârful muntelui nu era deci o priveliste noua, ci manifestarea stralucita în El a îndumnezeirii naturii omenesti - inclusiv trupul - si a unirii Sale cu splendoarea dumnezeiasca.

Spre deosebire de fata lui Moise care stralucise de o slava venita din afara dupa revelatia din Muntele Sinai (cf. Exod 34, 29), fata lui Hristos aparu pe muntele Taborului ca un izvor de lumina, izvor al vietii dumnezeiesti facuta accesibila omului si care se raspândea si pe "vesmintele" Sale, adica asupra lumii din afara dar si pe lucrurile facute de activitatea si civilizatia omeneasca.

"El s-a schimbat la Fata, ne confirma Sfântul Ioan Damaschin, nu asumând ceea ce El nu era ci aratându-le Apostolilor Sai ceea ce El era, deschizându-le ochii si, din orbi cum erau, facându-i vazatori" (Sfântul Ioan Damaschin, Predica la Schimbarea la Fata, 12 - PG 96, 564). Hristos deschise ochii Apostolilor Sai iar acestia, cu o privire transfigurata de puterea Duhului Sfânt, vazura lumina dumnezeiasca indisociabil unita cu trupul Sau. Fura deci ei însisi schimbati la fata si primira prin rugaciune puterea de a vedea si cunoaste schimbarea survenita în natura noastra datorate unirii sale cu Cuvântul (Sf. Grigore Palama).

"Precum soarele pentru cele ale simturilor, asa este Dumnezeu pentru cele ale sufletului" (Sf. Grigore Teologul), de aceea autorii Evangheliilor spun ca fata Dumnezeului-Om, care este "lumina cea adevarata Care lumineaza pe tot omul care vine în lume" (Ioan 1, 9), sclipea ca soarele. Dar aceasta lumina era în fapt incomparabil superioara oricarei lumini a simturilor si, incapabili sa îi mai suporte stralucirea inaccesibila, Apostolii cazura la pamânt.

Lumina nemateriala, necreata si situata în afara timpului, aceasta era Împaratia lui Dumnezeu venit întru puterea Duhului Sfânt, dupa cum Domnul promisese Apostolilor Sai. Întrevazuta atunci pentru o clipa, aceasta lumina va deveni mostenirea vesnica a alesilor în Împaratie, când Hristos va veni din nou, stralucind în toata scânteierea slavei Sale. Va reveni învaluit în lumina, în aceasta lumina care a stralucit în Tabor si care a tâsnit din mormânt în ziua Învierii Sale, si care, raspândindu-se asupra sufletului si trupului celor alesi, îi va face sa straluceasca si pe ei "precum soarele" (cf. Matei 13:43).

"Dumnezeu este lumina, iar vederea Sa este lumina" (Sfântul Simeon Noul Teolog, Discurs Etic V, 276). Asemeni Apostolilor în vârful Taborului, numerosi Sfinti au fost martorii acestei revelari a lui Dumnezeu în lumina. Totusi lumina nu este pentru ei doar un subiect de contemplatie, ci si harul îndumnezeitor care le permite sa "vada" pe Dumnezeu, astfel încât se confirma cuvintele Psalmistului : "întru lumina Ta vom vedea lumina" (Psalmii 35:10).

În mijlocul acestei slavite privelisti se aratara - alaturi de Domnul - Moise si Ilie, doi mari profeti din Vechiul Testament, reprezentând respectiv Legea si Proorocii, care îl marturiseau ca stapân al celor vii si al celor morti (Moise a murit înainte de a intra în Pamântul Fagaduintei iar Ilie a fost dus într-un loc tainic fara sa cunoasca moartea). Si vorbeau cu El, în lumina, despre Exodul pe care avea sa îl înfaptuiasca la Ierusalim, adica Patimile Sale, caci prin Patimi si prin Cruce aceasta slavire trebuia sa fie data oamenilor.

Iesiti afara din ei însisi, rapiti în contemplarea luminii dumnezeiesti, Apostolii erau coplesiti ca de un somn si "nestiind ce zice, Petru îi spuse lui Iisus : Stapâne, ce bine ar fi sa ramânem aici; daca vrei vom face trei corturi : unul pentru tine, unul pentru Moise si unul pentru Ilie". Întorcându-si apostolul de la aceasta dorinta prea omeneasca, ce consta în a se multumi de bucuria pamânteasca a luminii, Domnul le arata atunci un "cort" mai bun si un lacas cu mult mai înalt pentru a salaslui în el slava Sa. Un nor luminos veni sa îi acopere cu umbra Sa, iar glasul Tatalui Se facu auzit în mijlocul acestui nor, marturisind pe Domnul : "Acesta este Fiul Meu prea-iubit, în care am bine-placut; ascultati de El". Acest nor era harul Duhului înfierii si, la fel ca si la Botezul Sau în Iordan, glasul Tatalui marturisea pe Fiul si arata ca cele trei entitati ale Sfintei Treimi, întotdeauna unite, participa la Mântuirea omului.

Lumina lui Dumnezeu, care permisese mai întâi Apostolilor sa îl "vada" pe Hristos, îi ridica la o stare superioara viziunii si cunostintei omenesti cînd ea straluci mai puternic. Iesiti în afara de tot ce este vizibil si chiar din ei însisi, ei patrunsera atunci în întunericul supra-luminos, în care Dumnezeu petrece (Psalmii 17:12) si "închizând usa simturilor lor", ei primira revelatia Tainei Treimii, care este mai presus de orice afirmatie si de orice tagaduire (Teologia mistica a Sfântului Dionisie Areopagitul a fost aplicata Tainei Schimbarii la Fata în principal de catre Sf. Grigore Palama).

Înca insuficient pregatiti revelatiei unor asemenea taine, caci nu trecusera înca prin încercarea Crucii, Apostolii se înspaimântara cumplit. Dar când îsi ridicara capetele, îl vazura pe Iisus, singur, redevenit ca mai înainte, Care se apropie de ei si îi linisti. Apoi, coborând din munte, El le ceru sa nu vorbeasca nimanui de cele ce vazusera, pâna când Fiul Omului nu se va scula din morti.

Sarbatoarea Schimbarii la Fata este deci prin excelenta aceea a îndumnezeirii naturii noastre omenesti si a participarii trupului nostru trecator la bunurile vesnice, care sunt mai presus de fire. Înainte chiar de a îndeplini Mântuirea noastra prin Patimile Sale, Mântuitorul arata atunci cascopul venirii Sale în lume era tocmai sa aduca pe tot omul la contemplatia slavei Sale dumnezeiesti. Din acest motiv sarbatoarea Schimbarii la Fata i-a atras în mod deosebit pe calugari, care si-au închinat întreaga viata cautarii acestei lumini.

Numeroase Manastiri au fost închinate acestei Sarbatori, mai ales dupa controversa isihasta din secolul XIV, despre natura luminii din Tabor si despre contemplatie. De notat de asemenea ca, dupa o traditie care circula pe vremea iconoclasmului, prima Icoana, scrisa de însisi Apostolii, a fost aceea a Schimbarii la Fata. E vorba desigur mai putin de un fapt istoric cât de o interpretare simbolica, prezentând legatura intima întretinuta de traditia Bisericii între arta Icoanei si aceasta Sarbatoare a vederii lui Hristos întru slava.