Sfânta Eufrosina a trait
pe timpul Împaratului Teodosie cel Mic. Parasind ea lucrurile veselitoare ale
lumii si desertaciunea si slava vietii acesteia, si fugind pe ascuns din casa
parinteasca, s-a schimbat pe sine, îmbracând haine barbatesti, Smarald
numindu-se, în loc de Eufrosina. Si fiindca a iubit vietuirea monahiceasca, a
mers la o mânastire de barbati, aratându-se ca un famen împaratesc, si
tunzându-si parul capului sau, se silea prin tot chipul sa se ascunda, ca sa nu
o afle Pafnutie, tatal ei. Dupa ce si-a câstigat dorinta, se nevoia cu multe
nevointe si osteneli si cu rugaciuni neîncetate, pâna când si-a uscat cu totul
trupul sau gingas femeiesc, asa fel, încât toti fratii mânastirii se spaimântau
si se minunau, vazând patimirea ei. Si cu adevarat era un lucru minunat, sa vada
cineva o femeie frumoasa, locuind în mijlocul monahilor. Prin urmare asa a putut
a straluci în mijlocul barbatilor cu virtutile, precum si piatra cea scumpa
smaraldul straluceste în mijlocul celorlalte pietre. Cu adevarat smarald s-a
aratat fericita aceasta Eufrosina, ramânând necunoscuta, nu un an sau doi sau
trei, ci vreme de treizeci si opt de ani încheiati, adica pâna la sfârsitul
vietii sale.
Caci numai la sfârsitul vietii sale s-a aratat cum ca era femeie, si nu
barbat. Pafnutie, tatal ei, a mers odata la mânastire, pe timpul în care era sa
moara cuvioasa. Si vazându-l ea, a zis catre dânsul cuvântul acesta cel mai de
pe urma: "O, tata!" Si asa si-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu, bucurându-se
si veselindu-se de bunatatile ce avea sa le dobândeasca pentru nevointele si
ostenelile sale.
Tatal ei auzind cuvântul acesta, s-a spaimântat, pentru bucuria cea peste
masura ce a luat, ca s-a învrednicit a vedea pe fiica sa, si a cazut la pamânt
ca un mort. Si ce alt dar se cuvenea sa patimeasca, în timp ce a auzit acest
cuvânt facator de bucurie? A lasat el patria si lumea si cele din lume, si luând
în sufletul sau asemenea râvna si dorinta a pustnicestilor nevointe ale fiicei
sale, s-a facut si el monah. Pentru aceasta s-a aratat mostenitor, atât al
locului cum si al chipului, mânastirii, si al virtutilor fiicei sale. Ca un tata
al acestui fel de copil evlavios, bucurându-se si veselindu-se, s-a mutat la
Domnul.
Tot în aceasta zi, pomenirea
sfântului mucenic Pafnutie Egipteanul.
Sfantul Martir Pafnutie a fost chemat din Egipt si s-a nevoit in desert. In
timpul persecutilor lui Diocletian (284-305), guvernatorul Adrian a poruncit ca
Sfantul Pafnutie sa ii fie adus inainte. Sfantul neasteptand dupa acestia de au
fost trimis sa il aduca,s-a infatisat inaintea guvernatorului pentru a
marturisii pe Hristos si pentru a primii mucenicestile cazne.
Dintre soldatii care l-au pus la cazne, Dionisie si Callimachii, vazand
puterea cu care Dumnezeu il tinea pe mucenic neatins au crezut in Hristos
Mantuitorul ei insisi, fapta pentru care le-au fost taiate capetele. Dupa aceste
cazne Sfantul Pafnutie a fost aruncat in inchisoare unde dintre cei inchisi
adduce la Hristos un numar de 40, acestia fiind si ei martirizari prin arderea
cea de vii.
Dupa o vreme Sfantul Pafnutie a fost lasat liber, nevatamat aratandu-se prin
grija lui Hristos, iar un crestin pe nume Nestorie l-a primit pe dansul la sine.
Acesta, impreuna cu a sa familia, primind indrumarea cea duhovniceasca a
sfantului, au ajuns in curand dintre cei mai ravnitori in credinta, iar pana
intr-un sfarsit au primit moartea cea muceniceasca. Sfantul a fost sfatuirtor si
a intarit in credinta multi alti crestini pentru al marturisii pe Hritos si
pentru a primii de Dumnezeu binecuvantatele cazne. Unii fost au taiati cu sabile
altii arsi de vii, 546 a fost numarul acestora.
Sfantul insusi a fost aruncat de calai intr-un rau cu o piatra atarnata de
gat, dar minune s-a aratat plutind acesta la mal cu piatra. Pana in sfarsit l-au
trimis pe sfantul mucenic inaintea lui Diocletian insusi, imparatul ordonand ca
sfantul sa fie rastignit intr-un smochin.