Sfântul Marcu, episcopul Aretuselor, a trait pe vremea împaratului Constantin cel Mare. Plin fiind de dumnezeiasca râvna a darâmat la pamânt multe temple ale idolilor si a zidit nenumarate biserici. Când, dupa Constantin cel Mare, în fruntea împaratiei a venit Iulian Apostatul, iar credinta în idoli a fost ridicata din nou la mare cinste, a avut de suferit nu numai sfântul Marcu, ci si multi altii, care luasera parte la darâmarea templelor idolesti.
La început sfântul Marcu s-a ascuns de cei ce îl cautau; dar întelegând ca unii dintre credinciosi erau trasi la raspundere pentru el, a venit si s-a predat lor. Iar ticalosii aceia de pagâni luându-l, l-au dezbracat si dupa ce i-au acoperit trupul de rani, l-au aruncat în niste locuri pline de murdarie.
Dupa aceasta l-au scos de acolo si l-au dat pe mâna unor slugi, ca sa-l întepe cu andrelele.
Apoi i-au acoperit tot trupul cu saramura si în cele din urma ungându-l cu miere, l-au ridicat în aer cu niste frânghii, în toiul verii, ca sa fie ars de razele soarelui care cadeau asupra capului si trupului sau gol cu desavârsire, în arsita cea mare a prânzului, si sa fie hrana viespilor si albinelor. În tot timpul cât a patimit acestea însa, acest minunat barbat a rabdat cu tarie, nu numai din pricina evlavie lui, ci si pentru ca sa nu se mai dea chinuitorilor lui si alti bani pentru zidirea din nou a templelor idolesti darâmate. Biruind cu gândul sau, a biruit si cu fapta. Caci, vazându-l toti ca sufera chinurile cu barbatie si cu putere, pagânii din jur în cele din urma s-au schimbat si au învatat prin pocainta credinta cea adevarata.
Tot pentru îndraznirea de a sfarma templele idolesti, un lucru asemanator cu acesta s-a întâmplat si în Fenicia. Aici, un diacon, anume Chiril, din dragostea de adevar îndraznind sa doboare la pamânt niste statui de ale idolilor, a fost prins si i s-a despicat pântecele, scotându-i-se maruntaiele si fiind lasat asa, ca sa fie vazut de toti. Si se zice ca ticalosii acestia batându-si joc de ficatii lui si-au primit rasplata bine meritata, caci le-au cazut dintii, limba li s-a topit în gura si au pierdut puterea vederii.
Dar cine ar fi în stare sa povesteasca, precum se cuvine, chinurile suferite în Ascalon si Gaza de femeile fecioare si de barbatii cei sfintiti, carora spintecându-li-se pântecele si umplându-li-se maruntaiele cu orz, au fost pusi în troacele porcilor spre mâncare?
Acestea au fost faptele pagânesti ale împaratiei lui Iulian si ale celor de sub poruncile lui. Dar cei ce au patimit, în locul chinurilor de aici, au dobândit fericirea cea nesfârsita; pe când lucrătorilor nedreptatii li s-a pregatit pedeapsa focului si chinul cel vesnic.
